Printre sute de catarge

Este greu ca in ziua de astazi sa mai reusesti sa fii singur cu tine insuti pentru cateva clipe (nu va ganditi la prostii :). Peste tot vei gasi o fata curioasa care incearca sa nu te priveasca dar defapt iti masoara fiecare miscare Adevarul este ca traim in secolul controverselor si al paradoxurilor. Un secol in care poti calatori singur impreuna cu alte cateva sute/mii de oameni zilnic in drumul spre serviciu. Un secol in care desi populatia pe planeta Terra se apropie de saturatie, numarul deceselor a atins un maxim istoric. Din ce in ce mai multe catastrofe naturale reteaza din numarul total de locuitori ai planetei de parca ar fi niste margele pe un abac. Lumea a devenit atat de napasatoare fata de ceilalti incat nu m-ar mira daca cineva s-ar aseza peste mine in metrou, pur si simplu fara sa ma vada. Cred ca din acest motiv suntem in situatia in care ne aflam noi acuma in general, pentru ca suntem nepasatori. Si asa vom fi si peste cativa ani de aici in colo sa nu va inchipuiti ca se va schimba ceva. Am devenit niste animale comode care indura furtuna de afara zgribulindu-se si mai mult in mizerie, frig si ploaie in loc sa isi caute un loc ferit. Si dupa ce ca induram cate induram, nici nu mai avem unde sa ne plangem de mila in ziua de astazi. Daca te retragi singur pe o banca in parc si pur si simplu izbucnesti in lacrimi de disperare, cu siguranta cand vei ridica ochii din pamant, vei observa ca sunt vreo 3-4 indieni care se sprijina unul pe celalalt si rad, uitandu-se toti in ecranul unui telefon cu care te filmeaza (cand am spus indieni nu m-am referit exact la indieni doar ca de acolo a pornit totul potrivit istoriei). Lumea se uita la tine ciudat chiar si daca esti vesel in ziua de astazi...Ia uite-l si pe ciudatu’ asta! Rade ca nebunu’! O fi drogat cu d’alea legale ca toti au luat-o razna cu astea! Aoileo maicaaaa....In tramvai sau in RATB, daca ai o sacosa in mana sau o geanta pe umar, si la un moment dat doresti sa iei ceva din inauntru, sau sa pui ceva...iti jur ca exista o babuta pe undeva pe langa tine, fix la nivelul gentii/sacosei, care isi rupe gatul si isi ajusteaza obiectivul la 10x ca sa vada si ea cei ai tu acolo inauntru. Nu mai poti fi singur nicaieri, nu mai poti avea o viata privata in public. Deja cand ai iesit in public parca ai devenit o parte integrata a sistemului din jurul tau. Deja suntem toti, nu mai esti doar tu. Cu toate ca esti constant inconjurat de oameni tot timpul, datorita nepasarii ajungi sa fii singur. Foarte putini oameni mai gasesti sa iti dea o mana de ajutor atunci cand ai cu adevarat nevoie. Am vazut acum cateva zile un homeless people care era cazut pe jos la Obor pe trotuar (eu eram in tramvai) si o mare mare gloata de oameni pur si simplu il ocoleau, unii chiar se impiedicau de el si se intorceau deranjati inapoi sa vada peste ce au dat. Dezamagitor pentru ceea ce dorim sa fim...niste oameni: cele mai evoluate primate, capabile de a deosebi binele de rau si de a emite ipoteze complexe despre lucruri ezoterice... pe naiba! Suntem niste bete inzestrate cu divina putere de a-i judeca pe cei din jurul nostru. Faptul ca suntem nepasatori imi intareste aceasta ipoteza pentru ca nici betele nu fac nimic chiar daca stiu ca urmeaza a fi arse sau daca un alt bat este taiat pentru a fi ars, dar credeti-ma, daca ar putea...va jur ca nu ar sta cu crengile in san. Pana si animalele au grija unele de altele...Asadar, de foarte multe ori ma uit prin metrou dimineata si mi-i imaginez pe toti ca pe niste catarge in vant pe o mare tulbure...rigizi, agitati si nepasatori...Parasesc in fiecare dimineata porturile lor molcome pentru a infrunta inca o data vantul batranetii de pe marea vietii... Oare cati dintre ei se vor mai intoarce in portul lor la sfarsitul zilei la fel cum l-au parasit de dimineata???

In incheiere, cateva rime ale Tupac-ului nostru autohton care mi-au rasunat in minte in timp ce aveam acea epifanie in metrou…

Dintre sute de catarge
de Mihai Eminescu

Dintre sute de catarge

       Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

       Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare

       Ce străbat pământurile,

Câte-o să le-nece oare

       Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,

       Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

       Vânturile, valurile.

Nenţeles rămâne gândul

       Ce-ţi străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l,

       Valurile, vânturile.